✍️ Articolul scris de Vlad Ionut Andrei este disponibil și pe HUB-ul Giuleștean!

Uneori mă întreb dacă am realizat atunci ce trăiam.

Dacă am înțeles, în serile acelea de joi, că nu asistam doar la niște meciuri de fotbal.

ASISTAM LA ISTORIE.

Au trecut 20 de ani.

Dar spune-i unui rapidist „Feyenoord”.
Spune-i „Hertha”.
Spune-i „Hamburg”.

Și uită-te în ochii lui.

Pentru câteva secunde, se va întoarce acolo.

În Giulești.

În 2005–2006.

În anul în care un Rapid plecat în Europa aproape neobservat avea să ajungă între ULTIMELE OPT ECHIPE ALE CUPEI UEFA.

Și să ne facă să credem că poate ajunge până la capăt.

TOTUL A ÎNCEPUT DE UNDE NIMENI NU SE AȘTEPTA

14 iulie 2005.

Andorra.

UE Sant Julià – Rapid.

Probabil că nimeni din Europa nu se uita atunci spre noi.

Rapid câștiga cu 5–0.

În Giulești, încă 5–0.

10–0.

A urmat Vardar Skopje.

3–0 la București.
1–1 în Macedonia.

Primele două obstacole fuseseră depășite.

Dar adevăratul test abia venea.

FEYENOORD. ACOLO A ÎNCEPUT VISUL.

Feyenoord Rotterdam.

De Kuip.

Dirk Kuyt. Salomon Kalou. Un nume greu al Europei.

Pe hârtie, favoriții erau ei.

Rapid n-a citit hârtia.

1–1 la Rotterdam.

Și apoi a venit 29 septembrie 2005.

Giulești.

Minutul 12.

BUGA.

1–0.

Atât.

Rapid elimina Feyenoord și intra în grupele Cupei UEFA.

Cred că acolo s-a schimbat ceva.

Nu doar în echipă.

În noi.

Pentru prima dată începeam să ne întrebăm:

Și dacă băieții ăștia chiar pot face ceva uriaș?

APOI, EUROPA A ÎNCEPUT SĂ CADĂ ÎN FAȚA RAPIDULUI

Rennes venea în Giulești.

2–0.

Daniel Niculae. Buga.

Șahtior Donețk, în deplasare.

Echipa lui Mircea Lucescu.

Minutul 87.

MĂLDĂRĂȘANU.

0–1.

Victorie Rapid.

A venit PAOK în Giulești.

Din nou Măldărășanu.

1–0.

Trei meciuri.

Trei victorii.

ZERO GOLURI PRIMITE.

Abia la Stuttgart a venit prima înfrângere din grupă, 1–2.

Nu mai conta.

RAPID ERA ÎN PRIMĂVARA EUROPEANĂ.

Și parcă fiecare joi începea să aibă altă însemnătate.

Nu mai întrebam dacă Rapid poate.

Începusem să întrebăm:

CINE URMEAZĂ?

BERLIN.

15 februarie 2006.

Olympiastadion.

Hertha – Rapid.

O altă echipă germană. Un alt stadion uriaș.

Și din nou Rapid.

Vali Negru transforma penalty-ul din minutul 68.

0–1.

La București, Rapid nu s-a mulțumit să apere avantajul.

Daniel Niculae.

Buga.

2–0.

Hertha Berlin pleca din competiție cu 0–3 la general.

Fără să-i marcheze Rapidului vreun gol.

Și atunci nu mai era întâmplare.

Nu mai era surpriză.

Nu mai era povestea simpatică a unei echipe din România.

RAPID ERA BUNĂ.

Teribil de bună.

UEFA avea să remarce forța colectivă construită de Răzvan Lucescu și faptul că Rapid învinsese adversari cu resurse financiare mult mai mari.

Dar mai urma ceva.

Ceva ce, pentru mine, rămâne una dintre cele mai frumoase și cumplite seri ale acelei generații.

HAMBURG.

9 martie 2006.

Giulești.

Hamburger SV venea la București.

Rapid câștiga 2–0.

Daniel Niculae.

Și, în minutul 88…

BUGA.

2–0.

Rapid era la 90 de minute de sferturile Cupei UEFA.

Doar că acele 90 de minute aveau să pară o viață.

15 martie.

Hamburg.

Lauth: 1–0.

Barbarez: 2–0.

În acel moment, avantajul din Giulești dispăruse.

Și apoi…

Minutul 51.

MUGUREL BUGA.

2–1.

Golul acela a schimbat totul.

Hamburg mai înscrie o dată.

3–1.

Și atacă.

Și stadionul împinge.

Și secundele nu mai trec.

Dar Rapid rezistă.

Fluier final.

3–3 la general.

Golul lui Buga din Germania făcea diferența conform regulii golului în deplasare.

RAPID BUCUREȘTI ERA ÎN SFERTURILE CUPEI UEFA!

Citește încă o dată.

ÎN SFERTURILE CUPEI UEFA.

O echipă care începuse drumul într-o zi de iulie, în Andorra, ajunsese între ultimele opt ale competiției.

Sant Julià.

Vardar.

Feyenoord.

Rennes.

Șahtior.

PAOK.

Stuttgart.

Hertha.

Hamburg.

RAPID TREC–USE PRIN EUROPA ȘI RĂMĂSESE ÎN PICIOARE.

ȘI APOI DESTINUL A FĂCUT O GLUMĂ CRUDĂ

După tot drumul acela…

După Rotterdam.

După Donețk.

După Berlin.

După Hamburg.

Pentru un loc în semifinalele Cupei UEFA trebuia să mergem…

câțiva kilometri prin București.

Rapid – Steaua.

30 martie 2006.

Giulești.

Nicoliță înscrie repede.

Dar Rapid revine.

Viorel Moldovan.

1–1.

Mai rămâneau 90 de minute.

6 aprilie.

Returul.

0–0.

Rapid atacă.

Rapid caută golul.

Rapid speră până la ultima secundă.

Dar golul nu vine.

Fluier final.

1–1 LA GENERAL.

Steaua mergea în semifinale datorită golului marcat în deplasare.

Rapid era eliminat.

FĂRĂ SĂ FI PIERDUT VREUNUL DINTRE CELE DOUĂ MECIURI.

Și poate că tocmai asta doare și astăzi.

Nu ne-au bătut.

Nu ne-au zdrobit visul într-o seară în care să putem spune: au fost mai buni.

Pur și simplu…

s-a terminat.

La un gol.

La o regulă.

La câteva minute.

La distanța aceea microscopică și nemiloasă dintre „aproape” și „am reușit”.

Dar dacă după 20 de ani încă vorbim despre acea echipă cu nodul în gât, înseamnă că povestea ei nu s-a terminat pe 6 aprilie 2006.

Pentru că există performanțe care se măsoară în trofee.

Și există performanțe care se măsoară în amintirile pe care le lasă în urma lor.

Rapid a jucat 18 meciuri în acea campanie europeană.

A câștigat 10.

Mugurel Buga a înscris 9 goluri.

Înaintea sfertului cu Steaua, Rapid câștigase toate cele șapte partide europene disputate acasă în acea ediție.

Dar acestea sunt doar cifre.

Cifrele nu-ți pot spune cum suna Giuleștiul.

Nu-ți pot explica ce simțea un rapidist când se trezea dimineața și știa:

„ASTĂZI JOACĂ RAPIDUL ÎN EUROPA.”

Nu pot măsura cât de lungă era ziua până începea meciul.

Nu pot reproduce golul lui Buga cu Feyenoord.

Penalty-ul lui Vali Negru la Berlin.

Golul lui Măldărășanu la Donețk.

Nebunia cu Hamburg.

Sau secundele acelea în care mai speram la un gol în sferturi.

Cifrele nu pot explica de ce, după 20 de ani, rostim încă numele lor cu atâta drag.

Coman. Maftei. Rada. Marius Constantin. Bădoi. Măldărășanu. Ilyeș. Karamyan. Buga. Daniel Niculae. Viorel Moldovan. Vali Negru. Și ceilalți.

Și Răzvan Lucescu.

O echipă.

O FAMILIE.

O generație pe care Giuleștiul a botezat-o pentru totdeauna:

EUROFANTASTICII.

Eu am trăit acele seri.

Și astăzi, după 20 de ani, îmi dau seama cât de norocos am fost.

Pentru că am văzut Rapidul intrând pe teren împotriva unor nume mari ale Europei fără să plece capul.

Am văzut Rapidul câștigând.

Am văzut Rapidul suferind.

Am văzut Rapidul făcându-ne să credem că nimeni nu este prea mare pentru Giulești.

Și poate că acesta este adevăratul trofeu al acelei echipe.

Nu stă într-o vitrină.

STĂ ÎN NOI.

În cei care am fost acolo.

În cei care am privit la televizor cu pumnii strânși.

În copiii care au devenit rapidiști în serile acelea.

În tații care astăzi le povestesc copiilor lor despre Buga, Niculae și Măldărășanu.

În fiecare dintre noi care, atunci când vede imaginile, pentru câteva clipe…

se întoarce acasă.

În vechiul Giulești.

Într-o seară de joi.

Cu nocturna aprinsă.

Cu tribunele fremătând.

Cu Rapidul nostru în Europa.

Au trecut 20 de ani.

Stadionul acela nu mai este.

Generația aceea nu mai intră pe teren.

Dar există lucruri pe care timpul nu le poate demola.

AMINTIRILE.

Iar cândva, când copiii noștri ne vor întreba cine au fost „Eurofantasticii”, să nu le răspundem doar cu rezultate.

Să le spunem ce am simțit.

Să le povestim despre Rotterdam.

Despre Donețk.

Despre Berlin.

Despre Hamburg.

Despre Giulești.

Și să le spunem că a existat cândva un Rapid care a plecat în Europa fără să promită nimic…

și s-a întors după ce ne-a făcut să credem că poate cuceri totul.

RAPID 2005–2006.

Nu a câștigat Cupa UEFA.

Dar a câștigat ceva ce nu i-a mai putut lua nimeni:

NEMURIREA ÎN INIMILE RAPIDIȘTILOR.

#FamiliaRapid #EternaDragosteAlbVisinie #FCRapidBucurestiFanClub #RapidBucuresti #ImpreunaSuntemMaiPuternici #ImpreunaSuntemDeNeclintit #HaiRapid