În fotbalul românesc există o tradiție aproape la fel de veche ca mingea.

Când câștigi, ai avut strategie.

Când pierzi, ai avut arbitru.

Uneori există și excepții. Din fericire.

După Rapid – FC Argeș 3-1, Bogdan Andone a ales însă drumul bine bătătorit. A vorbit despre arbitraj, despre lipsă de respect, despre VAR, despre linii care ar fi trase „cum vor ei” și despre faza golului doi al Rapidului, validat după o analiză lungă.

Problema nu este că un antrenor reclamă o greșeală.

Trebuie s-o facă dacă o vede.

Problema apare când arbitrajul devine explicația principală pentru un meci în care adversarul a avut 57% posesie, 23 de șuturi față de 10. Rapid a câștigat 3-1, iar Constantin Grameni a marcat de două ori, înainte ca Andrei Șucu să închidă tabela în prelungiri.

Aici începe partea mai puțin comodă.

Da, la golul doi al lui Grameni a fost o fază la limită.

Tuşierul a ridicat fanionul. VAR-ul a analizat. Golul a fost validat. A fost genul acela de offside măsurat în, poate chiar mai puțin, care transformă fotbalul modern într-un congres de geometrie aplicată.

Poți să-l discuți.

Poți să fii nemulțumit.

Dar de aici până la a transforma întreaga partidă într-un dosar de nedreptate cosmică e ceva distanță.

Mai ales când privești și în cealaltă direcție.

La golul lui Oancea, giuleștenii au avut și ei motiv să ridice o sprânceană. Annan rămâne la pământ după contactul cu jucătorul Argeșului, Kramer respinge, iar mingea ajunge tocmai la Oancea, care profită de spațiul rămas și reduce diferența.

Faza continuă.

Gol.

Nu s-a prăbușit Giuleștiul cerând intervenția ONU.

Mai târziu, Borța primește galben în minutul 77 pentru o intrare suficient de dură încât, privită din tribune, să nască fără dificultate și discuția despre o sancțiune mai severă, în genul linșării. Oficial a rămas galben.

Și fotbalul a continuat.

Aici este, de fapt, problema declarațiilor de după meci.

Nu faptul că Bogdan Andone are o opinie despre arbitraj.

Ci tentația atât de românească de a privi dreptatea printr-un monoclu: vezi extraordinar pe o parte și aproape deloc pe cealaltă.

Domnule Andone, ați trecut și dumneavoastră prin Giulești.

Ar trebui să știți ceva despre locul acesta.

Aici publicul nu are nevoie de adversari pentru a critica Rapidul.

Ne descurcăm singuri.

Rapidistul poate câștiga cu 1-0 și pleca acasă supărat că echipa n-a jucat nimic. Poate fi lider și să dezbată trei zile fundașul lateral. Poate câștiga derby-ul și, până ajunge tramvaiul la următoarea stație, cineva deja explică de ce schimbarea din minutul 71 a fost greșită.

Este poate una dintre puținele comunități fotbalistice în care victoria nu suspendă spiritul critic.

Uneori îl înrăutățește.

De aceea, când Rapid joacă prost, o spunem.

Când primește cadouri, ar trebui s-o spunem.

Dar când joacă mai bine decât adversarul, atunci adversarul trebuie să aibă măcar eleganța de a admite posibilitatea incomodă că poate n-a pierdut din cauza unei conspirații desenate cu rigla în camera VAR.

Poate pur și simplu Rapid a fost mai bun.

Cifrele nu câștigă singure meciuri, dar uneori au prostul obicei să strice poveștile frumoase despre nedreptate.

Iar vineri au fost destul de gălăgioase.

Și, dacă tot vorbim despre gălăgie, să vorbim și despre cei care au meritat-o din motive mai bune.

Constantin Grameni: două goluri și omul meciului. Prima în minutul 21, a doua în 57.

Bravo.

Apoi Andrei Șucu.

17 ani.

Intră în minutul 90+4.

Câteva zeci de secunde mai târziu, mingea este în poartă.

3-1.

Primul său gol în SuperLigă, la doar a doua apariție în competiție; prima fusese în deplasare, cu U Cluj, în sezonul 2024-2025.

Și aici există o mică ironie pe care fotbalul știe s-o servească mai bine decât orice editorialist.

Băiatul poartă un nume greu.

Șucu.

Ceea ce, în România, este suficient pentru ca verdictul să existe înaintea procesului.

„E acolo pentru că e băiatul patronului.”

Poate.

Sau poate un puști de 17 ani trebuie judecat după ceea ce face cu mingea, nu după certificatul de naștere.

În seara aceea a primit o minge și a dat un gol.

E un început destul de convingător.

Fotbalul românesc a cunoscut destule familii celebre și destule suspiciuni de favoritism încât reflexul să fie de înțeles. Vezi cazul Ianis Hagi, băiat ușor împins de tată să joace fotbal, când e mai mult decât clar că talentul l-a luat de la mamă. Dar tocmai de aceea există terenul.

Acolo numele de familie nu poate împinge mingea în plasă în locul tău.

Andrei Șucu a împins-o singur.

Restul vom vedea.

Fără coroane puse după un gol.

Dar și fără sentințe date înainte să apuce copilul să joace.

Iar pentru Rapid rămân, până la următoarea criză națională de pe rețelele sociale, încă trei puncte în vistierie.

Grameni – două.

Șucu – unul.

Rapid – trei.

Andone – multe nemulțumiri.

În Giulești însă există o regulă nescrisă, mai veche decât VAR-ul și ceva mai simplă decât liniile lui:

când adversarul e mai bun, îi strângi mâna.

Iar după aceea te uiți în propria curte.

Acolo, de obicei, sunt liniile care dor cel mai tare.

Bravo, băieți. Hai Rapid. 🇱🇻🇱🇻🇱🇻